Istoric

Vestigii arheologice

Patrimoniul arheologic al zonei provine din săpăturile efectuate pe teritoriul oraşului Tăşnad, dar şi în zona limitrofă a acestuia, în localităţile ce pot fi considerate ca aparţinând „hinterlandului” acestuia. Zona Tăşnadului este bogată în vestigii arheologice, ca urmare a condiţiilor bune de trai pe care le asigură relieful variat, ce include ecosisteme de deal, câmpie şi mlaştină.

În decursul anilor în această zonă au fost efectuate cercetări arheologice la Cehăluţ, Căuaş, Tăşnad, Blaja şi Sărăuad. De asemenea, vestigii arheologice au fost descoperite întâmplător, la suprafaţă sau cu ocazia realizării unor lucrări edilitare.

Pentru epoca neolitică cele mai interesante descoperiri au fost realizate în zona ştrandului din Tăşnad. Aici, în valea pârâului Cehal, cu ocazia lucrărilor de construcţie au fost descoperite vestigii ale culturilor Criş (neolitic timpuriu) şi Tisa (neolitic târziu), precum și locuinţe şi construcţii gospodăreşti ce conţineau ceramică (uneori pictată), unelte de piatră (topoare, lame, răzuitoare). Vestigii neolitice s-au mai găsit în localităţile Cehal, Cehăluţ, Blaja şi Tăşnad.

Epoca cuprului şi perioada de tranziţie spre epoca bronzului sunt reprezentate de culturile arheologice Tiszápolgar, Coţofeni, Baden, ale căror vestigii s-au descoperit la Tăşnad, Sărăuad şi Blaja.

Artefacte deosebit de interesante aparținând epocii bronzului au fost descoperite la Sărăuad (cultura Otomani), Cehăluţ şi Tăşnad (cultura Hajdúbagos-Cehăluţ), evidențiindu-se uneltele realizate din corn de cerb, tipare pentru turnat obiecte de bronz, vase ceramice, respectiv arme, unelte şi podoabe de bronz.

Săpăturile arheologice efectuate pe raza localităţilor Tăşnad (zona ştrandului), Cehal, Blaja şi Cehăluţ au scos la lumină vestigii din perioada epocii romane, ce atestă prezenţa dacilor şi a germanilor pe aceste meleaguri. Cultura materială a acestor populaţii demonstrează un schimb intens cu zona provincială romană. Descoperirile arheologice din zonă, validate de mărturii istorice, certifică vechimea și continuitatea viețuirii umane pe actuala vatră a Tășnadului, din neolitic și până în zilele noastre.

Etimologia denumirii orașului Tășnad este destul de nuanţată, întrucât nu s-au găsit documente oficiale care să se pronunţe consecvent în acest sens. Istoricul Petri Mór, referindu-se la topicul Tăşnad, în lucrarea „Szilágy Vármegye Monographiája, publicată la Budapesta în patru volume, între anii 1901 – 1904, încearcă să-l explice şi să-l argumenteze într-o primă variantă, pornind de la realităţile geografice ale locului, respectiv de la arealele umede din lunca Cehalului, unde trestia (nâd, în maghiară) creşte din abundență în cuvetele acoperite de ape, în perioadele ploioase formând adevărate lacuri (, în aceeaşi limbă). Rezultă astfel un cuvânt compus, Tó-s-nad, semnificând lacul cu trestie, topic atribuit de localnici zonei din partea de sud-est a localităţii, unde o astfel de formaţiune hidrografică şi biogeografică ar fi existat în vremurile de demult, iar prin extrapolare, el a fost atribuit şi aşezării edificate pe malurile acestuia.

O altă opinie susţinută de acelaşi autor face trimitere la o adnotare a lui Anonymus, notarul regelui Béla al III-lea, care menţionează în Gesta Hungarorum că regele Arpad a trimis în zonă o ceată de călăreţi condusă de Tas (Thosu), ce şi-a stabilit tabăra lângă un lac cu trestie. Astfel a apărut sintagma Tasnadja, denumirea plantei fiind asociată de această dată cu numele conducătorului de oaste şi semnificând trestia lui Tas.

Ca urmare, topicul de Tăşnad, cel mai probabil de origine maghiară (cu trimitere directă la un „loc mlăştinos”) a suferit de-a lungul timpului numeroase adaptări semantice, determinate şi de forma lui parţial diferită în limbile română şi germană, cum ar fi: „possessio Tasnad” (1246); Tasnad (1279); Thasnad (1299), Oppidum Thasnad (1456), Taschnath

(1600); Taschnad (1753); Tosnád, Tesnádu, Tressenberg, Trestenburg (1808); Tasnád (1854), Tăşnad (1929).

Tăşnadul a fost atestat documentar pentru prima dată în perioada imediat următoare primei invazii mongole, din anul 1246. Din punct de vedere administrativ, aşezarea făcea parte în acele vremuri din comitatul Solnocul de Mijloc (viitorul Sălaj). Mai important este însă statutul său în administraţia ecleziastică a marii episcopii romano-catolice a Transilvaniei: el a reprezentat, pe tot parcursul evului mediu, centrul vicariatului de după Meseş al Episcopiei. Întreaga aşezare era de altfel în proprietatea episcopului de Transilvania, cu reşedinţa la Alba Iulia. În poziția de vicar de dincolo de Meseș al episcopului Transilvaniei, funcție documentată din anul 1301, a fost numit începând cu secolul al XV-lea, în mai multe rânduri, parohul de Tășnad, în timp ce anterior această funcție fusese deținută de plebanul din Satu Mare sau Mintiu. Jurisdicția vicarului episcopal s-a extins asupra arhidiaconatelor Sătmar, Solnoc și Ugocea.

În 1456 a primit statutul de oppidum (târg), ajungând să reprezinte ceva mai puţin decât un oraş, însă o localitate mult mai importantă decât un simplu sat. Treptat, Tășnadul a ajuns cel de-al doilea târg important în comitatul Solnocul de Mijloc, după Zalău. Două decenii mai târziu, regele Ungariei, Matei Corvin, i-a acordat episcopului Transilvaniei permisiunea de a construi o cetate din lemn sau piatră pe moşia sa din Tăşnad. Despre forma sau istoria fortificaţiei construite nu avem aproape niciun fel de date. Ultima menţiune a “castelului” din Tăşnad datează din anul 1563, când acesta se afla în posesia lui Balassa Menyhért.

Tăşnadul şi domeniul format în jurul acestuia a rămas una dintre componentele Principatului Transilvaniei imediat după formarea acestuia, la jumătatea secolului al XVI-lea. În timpul domniei lui Gabriel Bethlen, domeniul a fost donat de principe fratelui său, Ştefan Bethlen, ajungând pe această cale în posesia soţiei acestuia, Széchy Mária. Potrivit urbariului din anul 1569, Tășnadul avea anumite privilegii dar și obligații de târg feudal. Locuitorii lui erau supuși feudali și obligați la prestații feudale. Târgul Tășnad, la acea dată, era unul din cele mai mari din nord vestul Transilvaniei, având înscrise 319 nume, fără distincție. Existau și anumite taxe pe care trebuiau să le achite cum ar fi: plata unui cens de 100 de florini pe an, daruri (munera), erau scutiți de a da none din semănături, dar trebuiau să dea dijmă din grâu, secară, orz, alac și ovăz. De asemenea, Tășnadul era un mare producător de vin, dar locuitorii nu erau obligați să dea nonă din vin, ci dădeau dijmă din acesta. Mai era și dijma porcilor, dar și dijmă din miei și stupi. Se preciza că împăratul ar fi deținut o ”piscină”, ce era lipsită de pește. Privilegii aveau cei nou veniți în Tășnad, care-și construiau locuințe, fiind scutiți de dări, servicii și sarcinile obișnuite pentru o anumită perioadă de timp.

Tot ca o donaţie a principelui Transilvaniei, Tăşnadul și-a schimbat din nou proprietarii în anul 1648, ajungând în posesia lui Gheorghe Rákóczi. Acesta şi-a construit în localitate o curie din piatră, centru al domeniului din zona Tăşnadului. Potrivit istoricului maghiar Petri Mór se pare că în anul 1658 tătarii și turcii au incendiat localitatea Tășnad, care a rămas pustie, fiind locuită în urma catastrofei de doar 3 – 4 familii.

Un document din secolul al XVIII-lea, publicat de Petri Mór, relevă dimensiunile domeniului care, în timpul Bathoreștilor, avea centrul la Tăşnad. Acesta cuprindea un număr de 20 sate, situate în zona vestică a comitatului Solnocu de Mijloc şi în comitatul Bihor: Blaja, Cehal, Cehăluţ, Valea Morii, Cig, Sărăuad, Căuaş, Ghenci, Satu Mic, Ţeghea, Săcăşeni, Camăr, Almaşu Mare, Şumal, Boianu Mare, Doh, Giungi, Mălădia şi Bobota. În ceea ce priveşte viaţa locuitorilor din zonă, primele date mai complete ne parvin abia din perioada premodernă. Conform statutului său de centru regional, Tăşnadul avea un număr mare de locuitori. În 1742, aici locuiau 201 familii, dintre care 35 de familii de nobili.

În anul 1779 domeniul Tăşnad a intrat în posesia contelui careian Károlyi Antal. Târgul s-a transformat în scurt timp într-unul dintre centrele de colonizare a şvabilor, ajunşi aici din localităţile vecine. Familiile de şvabi şi apoi cele de evrei stabilite în localitate, au dinamizat viaţa economică a Tăşnadului, în special în domeniul meşteşugurilor şi a comerţului. Târgul a devenit un important centru al breslelor meşteşugăreşti care beneficiau deja de o anumită

tradiţie în zonă. Multe dintre cele mai importante bresle din Tăşnad: cele ale olarilor, tăbăcarilor, cizmarilor, curelarilor au primit privilegii importante în anul 1837.

Recensământul din anul 1850 consemna la Tășnad 3077 de locuitori distribuiți din punct de vedere etnic în 321 de români, 2326 maghiari, 285 evrei și 45 romi, iar din punct de vedere confesional regăsim 338 greco-catolici, 1017 romano – catolici, 1340 reformați, 2 evanghelici și 285 izraeliți. În anul 1857 Tășnadul avea 627 de case cu un număr de 3014 locuitori, din care 1328 erau reformați, 1132 romano-catolici, 285 izraeliți, 257 greco-catolici și 2 ortodocși. În localitate existau 4 preoți, 40 de funcționari, 4 avocați, 11 responsabili de situația sanitară, 153 de proprietari de pământ și 269 industriași. Recensământul din anul 1900 nota la Tășnad 4274 de locuitori, ce locuiau în 731 de case realizate cele mai multe din chirpici, pământ și lemn și foarte puține din piatră sau cărămidă, acoperite cu paie sau trestie, șindrilă și foarte puține cu țiglă.

Un eveniment important din istoria localității l-a reprezentat înființarea băncii Vulturul, ce-a de-a treia bancă românească din județ, deschisă în anul 1908, în urma eforturilor întreprinse de câțiva preoţi, avocaţi, învăţători, dar şi simpli ţărani din Tășnad și satele din jur, cu scopul acordării de ajutor financiar proprietarilor cu spirit întreprinzător, impulsionând astfel viaţa economică a zonei. Activitatea băncii a avut un caracter preponderent agrar ajutând în special lumea satelor unde investițiile erau mai modeste, dar s-a implicat și în domeniul cultural sprijinind activitatea Astrei. Activitatea băncii a continuat până în anul 1947, sub conducerea directorului Pintea Vasile. Un rol central în această iniţiativă l-a avut avocatul dr. Coriolan Steer, membru în conducerea băncii nou înființate și una dintre personalităţile marcante ale vieţii economice, politice și culturale ale Tăşnadului din acea perioadă. El a fost președinte al despărțământului Tășnad al Astrei, implicat intens în activitatea de culturalizare a populației din zonă, jucând un rol important în cadrul evenimentelor care au marcat decisiv primele decenii ale secolului al XX-lea. A făcut parte din Consiliul Naţional Român – Tăşnad, fiind delegat ca reprezentant al Cercului electoral Tășnad la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (1 Decembrie 1918), unde dobândeşte statutul de membru al Marelui Sfat Naţional Român. La alegerile din noiembrie 1919 este ales în unanimitatea senator al cercului Tășnad.

În perioada următoare integrării Transilvaniei în România, Tăşnadul a continuat să-şi păstreze statutul de centru de plasă. Anii dintre cele două războaie mondiale au fost caracterizaţi de o dezvoltare economică lentă, dar constantă. În anul 1931 Tășnadul era menționat ca și comună de sine stătătoare, având în componența sa și satele: Blaja (alipit Tășnadului în anul 1929), Moara Banfi (azi Valea Morii) și Tășnadul Nou.

Conform monografiei sanitare întocmită de medicul de circumscripție Nicolae Pop, la 28 iulie 1938, Tășnadul avea o suprafață de 3772 de hectare și 5860 de locuitori din care 1498 erau români, 1463 erau maghiari, 1928 șvabi și 782 evrei. Gradul de analfabetism era foarte scăzut, de doar 2-3%. Tășnadul era reședință de plasă, având pretor (Gheorghe Pop), notar (Ioan Opriș), primar (Vasile Pustai), casier, post de jandarmi, judecătorie, dar și o colonie a Centrului de ocrotire a copiilor din Oradea, cu 42 de copii în grijă. Primăria funcționa într-o clădire situată pe strada Regina Maria (azi Nicolae Bălcescu) lângă școala de stat. Majoritatea locuitorilor se ocupau cu agricultura, cultivau grâu pe o suprafață de mai bine de 1000 de hectare, porumb (880 ha), orz, secară, aveau pomi fructiferi și 400 de hectare cu viță de vie, fiind mari producători de vin, creșteau animale, în special porci și cornute mari, dar și cai, oi și păsări. Mai existau în localitate și 87 de comercianți, 3 industriași și 149 de meseriași, funcționau 2 mori cilindrice, o fabrică de cărămidă, 7 brutării, 9 măcelării, un abator, 3 tăbăcării, 2 ateliere de olar, un frânghier, un atelier de tâmplărie artistică și o uzină electrică. Străzile erau pavate cu piatră, în centrul localității trotuarele erau din asfalt și în rest din lemn. Iluminatul străzilor se făcea cu electricitate. În acea perioadă nu exista în comună nici spital, nici dispensar, serviciile medicale fiind asigurate de spitalele din Carei, Șimleu sau Zalău, în schimb existau 2 farmacii, un medic de circumscripție, o asistentă, 4 medici particulari și 2 medici dentiști. Majoritatea caselor erau construite din pământ (765), dar existau și case din

zid (387) și foarte puține din piatră (9), aveau 2 camere (558 de case) sau 3 camere (418) și în cazuri mai rare 1 cameră (71) sau mai mult de 4 camere (185). La majoritatea caselor acoperișul era realizat din țiglă (618) dar existau și case acoperite cu șindrilă, paie, stuf sau tablă. Gospodăriile de la marginea orașului aveau fiecare grajd pentru animale, spațios și bine întreținut. Majoritatea caselor erau încălzite cu sobe din fontă sau de teracotă și tot mai puține erau casele cu vatră. Fântânile erau majoritatea cu ghizd din lemn sau piatră existând și 15 fântâni cu pompă și 4 izvoare.

Al doilea război mondial a însemnat o încercare grea și pentru locuitorii zonei Tășnadului, pierderile teritoriale, dar în special pierderile umane au marcat negativ viața locuitorilor. În anul 1944, evreii din oraș au fost închiși în ghetoul de la Satu Mare sau Șimleu Silvaniei și apoi deportați spre lagărele de concentrare din Polonia. Doar un an mai târziu, în perioada 3 – 6 ianuarie 1945, nefericirea s-a abătut și asupra populației șvăbești care a fost trimisă în lagărele sovietice de muncă forțată.

După încheierea evenimentelor nefaste ale celui de-al Doilea Război Mondial, un moment notabil în viaţa localității l-a reprezentat reforma administrativă din anul 1968, când Tăşnadul redevine oraş şi este integrat în judeţul Satu Mare.

Începând cu anii ’70, efectele negative ale politicii de industrializare forțată s-au făcut simțite și în Tășnad, ca și la nivelul întregii țări. Concentrarea aproape a întregii producții industriale și agricole pentru export, în vederea obținerii resurselor financiare necesare pentru a plăti toată datoria externă a României, a adus populația în situația de a se confrunta cu numeroase lipsuri si greutăți. În ciuda vicisitudinilor de ordin politic și ideologic, viața economică a Tășnadului a cunoscut, în anii dictaturii comuniste, o incontestabilă dezvoltare.

După naționalizarea din 1949 – 1950, întreprinderile și-au desfășurat activitatea în conformitate cu planurile cincinale, caracteristice vremii. Accentul dezvoltării industriale a fost pus pe ramurile de prelucrare a lemnului, constructoare de mașini, industriei ușoare și alimentare, agricultura ocupând în continuare o bună parte din economia orașului. Progrese notabile s-au înregistrat și in domeniul serviciilor publice, transport, sănătate.

Evenimentele revoluționare din decembrie 1989 au determinat mutații profunde în structurile politice, sociale și economice românești, toate acestea fiind percepute imediat și în Tășnad.

În perioada postdecembristă, accentul punându-se pe privatizarea întreprinderilor economice, atât structura, cât şi mobilitatea forţei de muncă au suferit modificări de substanţă. Paralel cu privatizarea întreprinderilor, trecerea în proprietate individuală a terenurilor agricole şi cu apariţia unor unități comerciale noi, are loc o restructurare-reorganizare a unităţilor economice din zonă, o reorientare a politicilor guvernelor care au condus România, în perioada ultimelor trei decenii.

Programul de retehnologizare şi de modernizare a structurilor administrative, a programului de învăţământ, a sistemului sanitar, precum şi a găsirii unor alte priorităţi de dezvoltare economică, au adus modificări, nu numai în cuantumul producţiei, cât şi în mobilitatea forţei de muncă. Din cauza restructurării economice, forţa de muncă a fost nevoită să înceapă un lung proces de recalificare, dar şi de migrație în afara zonei și chiar în afara granițelor țării.

Sari la conținut