Etnografie

Regiunea etnografică a Tășnadului se înscrie ca parte componentă a zonei etnografice a Codrului, cu elemente etno-culturale proprii, remarcându-se și o interferență cu cele caracteristice Sătmarului și Sălajului. Pe lângă multitudinea de fapte și fenomene comune, alături de propriile valori de civilizație și cultură tradițională, zona prezintă un număr de particularități cu abordări conturate sub forma unor trăsături definitorii. Civilizația tradițională românească, în modalitățile complexe de manifestare: port popular, folclor, tradiții, arhitectură, ocupații, s-a întrepătruns de-a lungul veacurilor cu civilizația și cultura populară maghiară și șvăbească, cu trăsăturile lor specifice dar și cu cele de influență reciprocă, fapt ce conferă acestor meleaguri atribute de multi și interculturalitate.

Secole de-a rândul ocupația tradițională a țăranului a constituit-o agricultura. În ansamblul sistemelor ocupaționale tradiționale, cultivarea pământului, cu practicile și tehnicile sale agrare, păstrează și în regiunea Tășnadului o serie de elemente reprezentative și definitorii pentru vechile modalități de practicare a agriculturii. Dintre tipurile de agricultură cunoscute în zona Tășnadului s-au practicat agricultura de câmp și agricultura colinară, cultivându-se îndeosebi porumb și grâu, dar și floarea soarelui și cânepă.

Climatul geografic specific a determinat ca printre ocupațiile primordiale să se situeze pomicultura și viticultura, îndeletniciri dovedite de tradiție, dar și de documente. Astfel, prezența culturii viței de vie este menționată documentar începând cu anul 1507 când se pomenește despre o donație de vie la Tășnad. De asemenea, dintre pomii fructiferi erau cultivați peri, meri dar și pruni.

Creșterea animalelor, a cornutelor mari în special și păstoritul au reprezentat de-a lungul timpului, pentru locuitorii din aceste zone, îndeletniciri de bază și o sursă importantă de hrană. Păstoritul nu s-a limitat nicicând doar la un număr de tehnici de uz practic, ci a constituit un fenomen complex de cultură populară, o sumă de modalități de producție obștească cu un conținut material deosebit de bogat. Faptul că în secolul al XIX-lea mai mult de o treime din suprafața zonei era acoperită de pășuni și fânețe, reflectă pe deplin posibilitățile materiale extrem de întinse aflate la dispoziția acestei ocupații. Păstoritul răspundea nu doar problemelor de alimentație, cei care-l exercitau realizau de fapt și anumite meșteșuguri pentru prepararea și prelucrarea unei game întregi de produse din materii prime de proveniență pastorală.

Meșteșugurile reprezintă o etapă ocupațională avansată, caracterizată prin tehnici de prelucrare a materiilor prime, a resurselor obținute din natură prin intermediul ocupațiilor tradiționale. Meşteşugurile erau practicate fie în ateliere profesionale, fie pe stradă ca activitate sezonieră, sau ocazional în târgul care se desfăşura săptămânal. Domeniile de specializare a meşterilor răspundeau cerinţelor traiului de zi cu zi al oamenilor din zonă, centrându-se îndeosebi pe prelucrarea lemnului, fierului şi a pielii. Atelierele meşteşugăreşti produceau toate obiectele şi instalaţiile necesare dotării unei gospodării, respectiv unelte utilizate în activităţile tradiţionale din zonă. Produsele finite, rezultate ale muncii din ateliere erau vândute în târgurile organizate săptămânal sau lunar în Tăşnad.

Dintre atelierele meșteșugărești care și-au desfășurat activitatea în oraș trebuie menționate cele de tăbăcar, pantofar, dogar, fierar sau olar. O parte din aceste ateliere au fost expuse în cadrul casei muzeu din incinta ștrandului din Tășnad și astfel ele reconstituie într-o manieră inteligibilă și sugestivă, arta aproape uitată a meșterilor din Tășnad, astăzi în totalitate înlocuită de producția industrială.

Cel mai practicat meșteșug în Tășnad a fost olăritul. În secolul al XIX-lea existau la Tășnad nu mai puțin de 20 de meșteri olari, meșteșug transmis din tată în fiu. Cei veniți din exterior plăteau o anumită taxă de ucenic pentru a învăța acest meșteșug. De remarcat faptul că produsele obținute aveau, mai întâi de toate, un rol funcțional (pentru prepararea hranei, pentru păstrat laptele și apa, pentru transportul mâncării la câmp), astfel regăsim oale pentru sarmale, oale pentru majun, cratițe, strecurători, oțetare, ulcioare pentru apă sau vin, farfurii, pipe etc. Ceramica de Tășnad are caracteristici tehnice și estetice deosebite, redate prin simplitate și naturalețe, folosindu-se culori în nuanțe calde.

Specificul ceramicii produse la Tășnad este dat de cromatica vaselor, marea majoritate nesmălțuite, având stratul exterior angobat, tehnică ce oferea și culoarea de fond, peste care se aplicau elemente decorative minimale, pictate cu cornul sau cu pensula, reprezentând în special motive ornamentale fitomorfe, monocrome, în culorile pământului (ocru, maro). Ca tipologie se remarcă ulcioarele, printr-un echilibru al formei, proporțiilor și culorii, amintind de modelul ancestral al vaselor antropomorfe.

Spre mijlocul secolului al XIX-lea acest meșteșug începe să se piardă, în secolul al XX-lea mai existând în localitate doar 2 olari practicanți, restul orientându-se spre alte meserii. Dintre cei mai cunoscuți olari ai Tășnadului putem să-i amintim pe: Murvai Sandor, Vig Istvan, Nagy Lajos, Fazekas Ferenc, Gall Sandor, Zoltan Lajos, Vinkelr Jozsef etc.

Bibliografie:

Anca Deaconu, Diana Kinces, Tășnadul de odinioară, Satu Mare, 2011

Anca Deaconu, Diana Kinces, Oameni ai Tășnadului, Satu Mare, 2012

Diana Kinces, Tășnad. Ghid cultural – istoric, Editura Muzeului Sătmărean, 2015

Diana Kinces, Anca Deaconu, Tășnad. O sută de ani în 100 de imagini, Editura Muzeului Sătmărean, 2018

* Acest material a fost realizat de Diana Kinces, conservator patrimoniu cultural (Muzeul Județean Satu Mare

Sari la conținut